top of page
OBIECTE
Bine ai venit în galeria de obiecte-emoție din cadrul proiectului muzeal
"Identități Fragile"
Spasm de acomodație
M-am urcat în mașină și nu mai departe de colțul străzii mi s-a părut că văd în ceață. “E normal!”, imi zic – doar am pierdut numărul nopților în care #workfromhome-ul se termina târziu în noapte și începea când încă era întuneric afară.
Sâmbătă dimineața, o zi blândă de noiembrie, ies cu mama la o prăjitură. Pe Calea Victoriei nu prea disting fețele oamenilor.
‘ Mamă, tu vezi trăsăturile oamenilor de la terasa aia? ‘
‘Da, Andreea, tu nu le vezi?’
O zi care se anunța cu Zoom-uri multe. O încep în forță, cu un espresso băut pe pervazul geamului. Mă uit în zare: nu disting geamurile blocurilor. Mă uit la mașinile de sub geam: nu le disting numerele.
Sfârșit de ianuarie, ajung la un control oftalmologic:
“Știți, eu mă știam cu o vedere de vultur, dar acum nu prea mai văd la distanță. Sau văd în ceață. Și când merg pe stradă (rareori, e drept), ma cam ia amețeala.
[Câteva măsurători mai departe + 3 reprize de picături care te usturau până-n creier]:
„Aveți spasm de acomodație. Ochiul este un organ extrem de adaptabil la mediul în care este folosit. Statul în casă, privitul către laptop și către alte distanțe mici, din spațiul imediat, v-au blocat mușchii oculari. Ei consideră acum că mediul natural este cel interior, închis și nu mai consideră că este necesar să se adapteze spațiului exterior, cu care făceau acomodarea mult mai des atunci când viața și biroul nu se întâmplau doar acasă”.
Miopie, nu te vreau! Și nu vreau nici ochelarii ăștia, cu tot rozul lor cu tot!
Andreea | 30 ani | București
Sâmbătă dimineața, o zi blândă de noiembrie, ies cu mama la o prăjitură. Pe Calea Victoriei nu prea disting fețele oamenilor.
‘ Mamă, tu vezi trăsăturile oamenilor de la terasa aia? ‘
‘Da, Andreea, tu nu le vezi?’
O zi care se anunța cu Zoom-uri multe. O încep în forță, cu un espresso băut pe pervazul geamului. Mă uit în zare: nu disting geamurile blocurilor. Mă uit la mașinile de sub geam: nu le disting numerele.
Sfârșit de ianuarie, ajung la un control oftalmologic:
“Știți, eu mă știam cu o vedere de vultur, dar acum nu prea mai văd la distanță. Sau văd în ceață. Și când merg pe stradă (rareori, e drept), ma cam ia amețeala.
[Câteva măsurători mai departe + 3 reprize de picături care te usturau până-n creier]:
„Aveți spasm de acomodație. Ochiul este un organ extrem de adaptabil la mediul în care este folosit. Statul în casă, privitul către laptop și către alte distanțe mici, din spațiul imediat, v-au blocat mușchii oculari. Ei consideră acum că mediul natural este cel interior, închis și nu mai consideră că este necesar să se adapteze spațiului exterior, cu care făceau acomodarea mult mai des atunci când viața și biroul nu se întâmplau doar acasă”.
Miopie, nu te vreau! Și nu vreau nici ochelarii ăștia, cu tot rozul lor cu tot!
Andreea | 30 ani | București
Pantalonii de izolare
Pe 2 martie îmi ajunge un colet cu haine comandate on-line. Mă îndrăgostisem instant de colecția primăvară-vară. Recunosc, când văd pătrățele, sunt de nestăpânit. Probabil unde am fugit toată viața de pătrățele și excel-uri, se echilibrează balanța când vine vorba de haine.
Inventar pachet:
2 rochii în pătrățele
1 pereche de pantaloni-gogoșar tot în pătrățele
1 cămașă supradimensionată în pătrățele mai mari
1 cămașă supradimensionată în pătrățele mai mici
Toate au rămas în dulap, cu tot cu etichete. Mai puțin pantalonii-gogoșar. Partenerii mei de supermarket, întâlniri online (purtați cu sacou sau cămasă) sau de plimbat cel-mai-plimbat-cățel-din-cartier, de când cu statul acasă. Au încăput în ei așa: bulimiile pandemice, toate oscilațiile mele de greutate, plus ceva blocaje emoționale, păstrate riguros pe șolduri.
În concluzie, donez una bucată gogoșari (sau arlechini), vestitori de viață în pătrățică. Sau dovada că am devenit eu însămi o pătrățică.
Alina | 35 ani | București
Inventar pachet:
2 rochii în pătrățele
1 pereche de pantaloni-gogoșar tot în pătrățele
1 cămașă supradimensionată în pătrățele mai mari
1 cămașă supradimensionată în pătrățele mai mici
Toate au rămas în dulap, cu tot cu etichete. Mai puțin pantalonii-gogoșar. Partenerii mei de supermarket, întâlniri online (purtați cu sacou sau cămasă) sau de plimbat cel-mai-plimbat-cățel-din-cartier, de când cu statul acasă. Au încăput în ei așa: bulimiile pandemice, toate oscilațiile mele de greutate, plus ceva blocaje emoționale, păstrate riguros pe șolduri.
În concluzie, donez una bucată gogoșari (sau arlechini), vestitori de viață în pătrățică. Sau dovada că am devenit eu însămi o pătrățică.
Alina | 35 ani | București
Cearșaf “Familia Noastră”
Cearșaful este un obiect care definește intimitatea pe care am trăit-o cu toții în perioada stării de urgență.
Familiile cu copii au fost asaltate cu propuneri de activități. Totul era despre activități.
Copiii nu mergeau la grădiniță, părinții lucrau de acasă și totul se rezuma la ce activități mai facem azi cu ei.
Nimic din ce propunea grădinița nu funcționa, așa că am improvizat: ne-am apucat de desenat pe cearșafuri, cu vopsea specială pentru țesături.
Desenul va rămâne mult și bine pe cearșaful patului conjugal.
Marinela | 41 ani | București
Familiile cu copii au fost asaltate cu propuneri de activități. Totul era despre activități.
Copiii nu mergeau la grădiniță, părinții lucrau de acasă și totul se rezuma la ce activități mai facem azi cu ei.
Nimic din ce propunea grădinița nu funcționa, așa că am improvizat: ne-am apucat de desenat pe cearșafuri, cu vopsea specială pentru țesături.
Desenul va rămâne mult și bine pe cearșaful patului conjugal.
Marinela | 41 ani | București
Față de masă brodată
În timpul lockdown-ului am redescoperit cusutul, brodatul și croșetatul, activități care au devenit pentru mine exerciții meditative.
Mi-au umplut timpul și în multe momente mi-au adus bucurie, fiind o expresie a creativității mele. În alte momente au fost o formă de procrastinare și o evadare din anxietatea crizei cauzate de pandemie, din conflictele mele interioare care s-au aprofundat odată cu starea marcată de lipsa de speranță și de izolare.
Am cusut această față de masă dintr-o draperie reciclată, am brodat-o cu diferite ațe în tonuri calde ca să am un colț cozy în apartamentul unde stau, ca să mă simt mai în siguranță.
Are formă de frunză de stejar, pentru că pandemia m-a învățat să apreciez mai mult timpul petrecut în natură.
Orsolya | 30 ani | Cluj
Mi-au umplut timpul și în multe momente mi-au adus bucurie, fiind o expresie a creativității mele. În alte momente au fost o formă de procrastinare și o evadare din anxietatea crizei cauzate de pandemie, din conflictele mele interioare care s-au aprofundat odată cu starea marcată de lipsa de speranță și de izolare.
Am cusut această față de masă dintr-o draperie reciclată, am brodat-o cu diferite ațe în tonuri calde ca să am un colț cozy în apartamentul unde stau, ca să mă simt mai în siguranță.
Are formă de frunză de stejar, pentru că pandemia m-a învățat să apreciez mai mult timpul petrecut în natură.
Orsolya | 30 ani | Cluj
Desen curcubeu "Totul va fi bine"
Desenul a fost realizat de Miruna - 5 ani și Luca - 3 ani, în primele zile ale stării de urgență, inspirați de campania Totul va fi bine.
Curcubeul a stat in geamul nostru care dă în stradă.
Copiii erau incântați când ieșeam afară și îl vedeam din stradă.
Din ianuarie l-am dat jos din geam și l-am lipit pe peretele din camera copiilor, fix în fața patului, ca sa-l vadă la culcare și la trezire.
M | 41 ani | București
Curcubeul a stat in geamul nostru care dă în stradă.
Copiii erau incântați când ieșeam afară și îl vedeam din stradă.
Din ianuarie l-am dat jos din geam și l-am lipit pe peretele din camera copiilor, fix în fața patului, ca sa-l vadă la culcare și la trezire.
M | 41 ani | București
Iubire pe timp de pandemie
În vara lui 2020, am trecut prin al doilea val depresiv. De data asta a lovit mai rău.
Am zăcut aproape doua luni în pat ieșind rar afară, înfometâdu-mă, în final internându-mă.
Am iubit un om drag în vreme de pandemie.
Prima întâlnire a fost într-o parcare de hipermarket. Ne-am citi poezii și vorbeam mult online.
Am fost împreună atât cât a fost să fie.
Din toate învățăm.
A | 29 ani | București
Am zăcut aproape doua luni în pat ieșind rar afară, înfometâdu-mă, în final internându-mă.
Am iubit un om drag în vreme de pandemie.
Prima întâlnire a fost într-o parcare de hipermarket. Ne-am citi poezii și vorbeam mult online.
Am fost împreună atât cât a fost să fie.
Din toate învățăm.
A | 29 ani | București
bottom of page