top of page
OBIECTE
Bine ai venit în galeria de obiecte-emoție din cadrul proiectului muzeal
"Identități Fragile"
Spasm de acomodație
M-am urcat în mașină și nu mai departe de colțul străzii mi s-a părut că văd în ceață. “E normal!”, imi zic – doar am pierdut numărul nopților în care #workfromhome-ul se termina târziu în noapte și începea când încă era întuneric afară.
Sâmbătă dimineața, o zi blândă de noiembrie, ies cu mama la o prăjitură. Pe Calea Victoriei nu prea disting fețele oamenilor.
‘ Mamă, tu vezi trăsăturile oamenilor de la terasa aia? ‘
‘Da, Andreea, tu nu le vezi?’
O zi care se anunța cu Zoom-uri multe. O încep în forță, cu un espresso băut pe pervazul geamului. Mă uit în zare: nu disting geamurile blocurilor. Mă uit la mașinile de sub geam: nu le disting numerele.
Sfârșit de ianuarie, ajung la un control oftalmologic:
“Știți, eu mă știam cu o vedere de vultur, dar acum nu prea mai văd la distanță. Sau văd în ceață. Și când merg pe stradă (rareori, e drept), ma cam ia amețeala.
[Câteva măsurători mai departe + 3 reprize de picături care te usturau până-n creier]:
„Aveți spasm de acomodație. Ochiul este un organ extrem de adaptabil la mediul în care este folosit. Statul în casă, privitul către laptop și către alte distanțe mici, din spațiul imediat, v-au blocat mușchii oculari. Ei consideră acum că mediul natural este cel interior, închis și nu mai consideră că este necesar să se adapteze spațiului exterior, cu care făceau acomodarea mult mai des atunci când viața și biroul nu se întâmplau doar acasă”.
Miopie, nu te vreau! Și nu vreau nici ochelarii ăștia, cu tot rozul lor cu tot!
Andreea | 30 ani | București
Sâmbătă dimineața, o zi blândă de noiembrie, ies cu mama la o prăjitură. Pe Calea Victoriei nu prea disting fețele oamenilor.
‘ Mamă, tu vezi trăsăturile oamenilor de la terasa aia? ‘
‘Da, Andreea, tu nu le vezi?’
O zi care se anunța cu Zoom-uri multe. O încep în forță, cu un espresso băut pe pervazul geamului. Mă uit în zare: nu disting geamurile blocurilor. Mă uit la mașinile de sub geam: nu le disting numerele.
Sfârșit de ianuarie, ajung la un control oftalmologic:
“Știți, eu mă știam cu o vedere de vultur, dar acum nu prea mai văd la distanță. Sau văd în ceață. Și când merg pe stradă (rareori, e drept), ma cam ia amețeala.
[Câteva măsurători mai departe + 3 reprize de picături care te usturau până-n creier]:
„Aveți spasm de acomodație. Ochiul este un organ extrem de adaptabil la mediul în care este folosit. Statul în casă, privitul către laptop și către alte distanțe mici, din spațiul imediat, v-au blocat mușchii oculari. Ei consideră acum că mediul natural este cel interior, închis și nu mai consideră că este necesar să se adapteze spațiului exterior, cu care făceau acomodarea mult mai des atunci când viața și biroul nu se întâmplau doar acasă”.
Miopie, nu te vreau! Și nu vreau nici ochelarii ăștia, cu tot rozul lor cu tot!
Andreea | 30 ani | București
Pantalonii de izolare
Pe 2 martie îmi ajunge un colet cu haine comandate on-line. Mă îndrăgostisem instant de colecția primăvară-vară. Recunosc, când văd pătrățele, sunt de nestăpânit. Probabil unde am fugit toată viața de pătrățele și excel-uri, se echilibrează balanța când vine vorba de haine.
Inventar pachet:
2 rochii în pătrățele
1 pereche de pantaloni-gogoșar tot în pătrățele
1 cămașă supradimensionată în pătrățele mai mari
1 cămașă supradimensionată în pătrățele mai mici
Toate au rămas în dulap, cu tot cu etichete. Mai puțin pantalonii-gogoșar. Partenerii mei de supermarket, întâlniri online (purtați cu sacou sau cămasă) sau de plimbat cel-mai-plimbat-cățel-din-cartier, de când cu statul acasă. Au încăput în ei așa: bulimiile pandemice, toate oscilațiile mele de greutate, plus ceva blocaje emoționale, păstrate riguros pe șolduri.
În concluzie, donez una bucată gogoșari (sau arlechini), vestitori de viață în pătrățică. Sau dovada că am devenit eu însămi o pătrățică.
Alina | 35 ani | București
Inventar pachet:
2 rochii în pătrățele
1 pereche de pantaloni-gogoșar tot în pătrățele
1 cămașă supradimensionată în pătrățele mai mari
1 cămașă supradimensionată în pătrățele mai mici
Toate au rămas în dulap, cu tot cu etichete. Mai puțin pantalonii-gogoșar. Partenerii mei de supermarket, întâlniri online (purtați cu sacou sau cămasă) sau de plimbat cel-mai-plimbat-cățel-din-cartier, de când cu statul acasă. Au încăput în ei așa: bulimiile pandemice, toate oscilațiile mele de greutate, plus ceva blocaje emoționale, păstrate riguros pe șolduri.
În concluzie, donez una bucată gogoșari (sau arlechini), vestitori de viață în pătrățică. Sau dovada că am devenit eu însămi o pătrățică.
Alina | 35 ani | București
Cearșaf “Familia Noastră”
Cearșaful este un obiect care definește intimitatea pe care am trăit-o cu toții în perioada stării de urgență.
Familiile cu copii au fost asaltate cu propuneri de activități. Totul era despre activități.
Copiii nu mergeau la grădiniță, părinții lucrau de acasă și totul se rezuma la ce activități mai facem azi cu ei.
Nimic din ce propunea grădinița nu funcționa, așa că am improvizat: ne-am apucat de desenat pe cearșafuri, cu vopsea specială pentru țesături.
Desenul va rămâne mult și bine pe cearșaful patului conjugal.
Marinela | 41 ani | București
Familiile cu copii au fost asaltate cu propuneri de activități. Totul era despre activități.
Copiii nu mergeau la grădiniță, părinții lucrau de acasă și totul se rezuma la ce activități mai facem azi cu ei.
Nimic din ce propunea grădinița nu funcționa, așa că am improvizat: ne-am apucat de desenat pe cearșafuri, cu vopsea specială pentru țesături.
Desenul va rămâne mult și bine pe cearșaful patului conjugal.
Marinela | 41 ani | București
Față de masă brodată
În timpul lockdown-ului am redescoperit cusutul, brodatul și croșetatul, activități care au devenit pentru mine exerciții meditative.
Mi-au umplut timpul și în multe momente mi-au adus bucurie, fiind o expresie a creativității mele. În alte momente au fost o formă de procrastinare și o evadare din anxietatea crizei cauzate de pandemie, din conflictele mele interioare care s-au aprofundat odată cu starea marcată de lipsa de speranță și de izolare.
Am cusut această față de masă dintr-o draperie reciclată, am brodat-o cu diferite ațe în tonuri calde ca să am un colț cozy în apartamentul unde stau, ca să mă simt mai în siguranță.
Are formă de frunză de stejar, pentru că pandemia m-a învățat să apreciez mai mult timpul petrecut în natură.
Orsolya | 30 ani | Cluj
Mi-au umplut timpul și în multe momente mi-au adus bucurie, fiind o expresie a creativității mele. În alte momente au fost o formă de procrastinare și o evadare din anxietatea crizei cauzate de pandemie, din conflictele mele interioare care s-au aprofundat odată cu starea marcată de lipsa de speranță și de izolare.
Am cusut această față de masă dintr-o draperie reciclată, am brodat-o cu diferite ațe în tonuri calde ca să am un colț cozy în apartamentul unde stau, ca să mă simt mai în siguranță.
Are formă de frunză de stejar, pentru că pandemia m-a învățat să apreciez mai mult timpul petrecut în natură.
Orsolya | 30 ani | Cluj
Desen curcubeu "Totul va fi bine"
Desenul a fost realizat de Miruna - 5 ani și Luca - 3 ani, în primele zile ale stării de urgență, inspirați de campania Totul va fi bine.
Curcubeul a stat in geamul nostru care dă în stradă.
Copiii erau incântați când ieșeam afară și îl vedeam din stradă.
Din ianuarie l-am dat jos din geam și l-am lipit pe peretele din camera copiilor, fix în fața patului, ca sa-l vadă la culcare și la trezire.
M | 41 ani | București
Curcubeul a stat in geamul nostru care dă în stradă.
Copiii erau incântați când ieșeam afară și îl vedeam din stradă.
Din ianuarie l-am dat jos din geam și l-am lipit pe peretele din camera copiilor, fix în fața patului, ca sa-l vadă la culcare și la trezire.
M | 41 ani | București
Iubire pe timp de pandemie
În vara lui 2020, am trecut prin al doilea val depresiv. De data asta a lovit mai rău.
Am zăcut aproape doua luni în pat ieșind rar afară, înfometâdu-mă, în final internându-mă.
Am iubit un om drag în vreme de pandemie.
Prima întâlnire a fost într-o parcare de hipermarket. Ne-am citi poezii și vorbeam mult online.
Am fost împreună atât cât a fost să fie.
Din toate învățăm.
A | 29 ani | București
Am zăcut aproape doua luni în pat ieșind rar afară, înfometâdu-mă, în final internându-mă.
Am iubit un om drag în vreme de pandemie.
Prima întâlnire a fost într-o parcare de hipermarket. Ne-am citi poezii și vorbeam mult online.
Am fost împreună atât cât a fost să fie.
Din toate învățăm.
A | 29 ani | București
Microfon Behringer, stare perfectă de funcționare
Cum poți să faci jurnalism din izolare? Cum poți să faci radio de acasă? Noile împrejurări ne-au obligat, pe toți, să căutăm soluții. Mai întâi, a fost microfonul. Apoi au venit toate celelalte: programe de editare sunet, mixer audio, căști profesionale, apoi încă un microfon, programe de montaj video pentru promovare și, în fine, podcastul "Timpul prezent", redifuzat (online) odată cu emisiunea de la Radio România Cultural.
Matei Martin | București | Radio România Cultural
Matei Martin | București | Radio România Cultural
Scoici Pelerin sau Evantai
“Aaaa aici ești, drăguța? Pe mine mă aștepți!?”
Asta a fost dialogul meu cu Scoicile Pelerin, ori de câte ori întrezăream vreuna.
Eu le iubesc foarte mult! Sunt foarte rare. Merg aproximativ 3 km de plajă și abia găsesc 2, 3, 4.
Și doar pe o zonă de plajă din Eforie Nord le-am găsit. Am mai căutat și prin Eforie Sud, Mangalia, dar nu sunt. Am citit că aceste scoici sunt simbolul traseului Camino de Santiago de Campostella. Am plătit anul trecut o excursie în zonă, dar nu am avut parte de ea, tot pe motiv de pandemie.
În prima perioadă a pandemiei, când am fost obligați să stăm în casă, eu am avut posibilitatea să merg la Eforie Nord pe plajă și îmi consumam frustrarea, căutând aceste minunate scoici, cu un colorit și o formă fantastice. Am umplut toate vasele disponibile cu scoici pelerin. Am început să mă gândesc ce să fac cu ele, pentru că nu mă îndur să le duc înapoi pe plajă. Fiecare scoică este unică prin formă și culoare. Sunt fascinante. Așa că am decis să le lipesc pe peretele din balcon, unde am facut un fel de “pictură din scoici.
Sper ca vara aceasta să se redreseze situația.
Frusina | 61 ani | Agigea
Asta a fost dialogul meu cu Scoicile Pelerin, ori de câte ori întrezăream vreuna.
Eu le iubesc foarte mult! Sunt foarte rare. Merg aproximativ 3 km de plajă și abia găsesc 2, 3, 4.
Și doar pe o zonă de plajă din Eforie Nord le-am găsit. Am mai căutat și prin Eforie Sud, Mangalia, dar nu sunt. Am citit că aceste scoici sunt simbolul traseului Camino de Santiago de Campostella. Am plătit anul trecut o excursie în zonă, dar nu am avut parte de ea, tot pe motiv de pandemie.
În prima perioadă a pandemiei, când am fost obligați să stăm în casă, eu am avut posibilitatea să merg la Eforie Nord pe plajă și îmi consumam frustrarea, căutând aceste minunate scoici, cu un colorit și o formă fantastice. Am umplut toate vasele disponibile cu scoici pelerin. Am început să mă gândesc ce să fac cu ele, pentru că nu mă îndur să le duc înapoi pe plajă. Fiecare scoică este unică prin formă și culoare. Sunt fascinante. Așa că am decis să le lipesc pe peretele din balcon, unde am facut un fel de “pictură din scoici.
Sper ca vara aceasta să se redreseze situația.
Frusina | 61 ani | Agigea
Pandemie cu nouă meserie
De când am văzut o reclamă la o telefonie mobilă, am vrut să ştiu să bat la tobe. Acest lucru se întâmpla acum 15 ani, dar niciodată nu găseam timpul potrivit.
După lockdown, am comandat un set de tobe, beţe & am pregătit casa pentru a deveni studio de muzică.
În primele 3 luni de exersat, primele mele beţe de tobe au ajuns să arate zdrenţuit.
De ce m-am ataşat de primele beţe de tobe?! Aşa am descoperit că mă pricep la muzică şi că a bate la tobe ţine mai ales de matematică, logică şi metronoame.
Logica bătutului la tobe după un ritm este cea mai stabilă perioada din timpul pandemiei, pentru mine.
Pentru stări de anxietate, bătăile după rock agresiv sunt perfecte. Pentru momente de relaxare - bătăi pe muzică jazz.
Dar zilnic, minim 30 de minute de exersat.
Mihaela | București
După lockdown, am comandat un set de tobe, beţe & am pregătit casa pentru a deveni studio de muzică.
În primele 3 luni de exersat, primele mele beţe de tobe au ajuns să arate zdrenţuit.
De ce m-am ataşat de primele beţe de tobe?! Aşa am descoperit că mă pricep la muzică şi că a bate la tobe ţine mai ales de matematică, logică şi metronoame.
Logica bătutului la tobe după un ritm este cea mai stabilă perioada din timpul pandemiei, pentru mine.
Pentru stări de anxietate, bătăile după rock agresiv sunt perfecte. Pentru momente de relaxare - bătăi pe muzică jazz.
Dar zilnic, minim 30 de minute de exersat.
Mihaela | București
(Ne)poante stresante
Cartea am scris-o în primul an al pandemiei și a fost publicată în 2021.
Ea include un capitol cu titlul ”EPI-CRIZA CORONAVIRUS”, care exprimă realități efectiv trăite în perioada grea a pandemiei, într-un stil umoristic-sarcastic.
Cel mai legat am fost în această perioadă de calculatorul la care am redactat-o, dar nu pot dona calculatorul.
Gheorghe | Cluj
Ea include un capitol cu titlul ”EPI-CRIZA CORONAVIRUS”, care exprimă realități efectiv trăite în perioada grea a pandemiei, într-un stil umoristic-sarcastic.
Cel mai legat am fost în această perioadă de calculatorul la care am redactat-o, dar nu pot dona calculatorul.
Gheorghe | Cluj
Trocul pandemic în izolare
În martie 2020, cafeaua se servea cu prietenii izolați, în condiții de distanțare etajată.
Cafeaua cobora cu plasa, de la etajul 1 în gradina blocului, legată cu sfoară, în cană termos.
Cu plasa au coborât și prăjituri de casă.
Mihaela | București
Cafeaua cobora cu plasa, de la etajul 1 în gradina blocului, legată cu sfoară, în cană termos.
Cu plasa au coborât și prăjituri de casă.
Mihaela | București
Punga cu închidere
Unul dintre lucrurile de care m-am atașat în ultimul an este această pungă cu închidere, pe care o folosesc în fiecare zi, să îmi păstrez masca într-un mediu relativ steril. Și spun “m-am atașat” de ea, pentru că de puținele ori în care nu am avut-o, am uitat o acasă, sau prin vreun buzunar, mi-a lipsit.
Pierdeam un confort. De la atâtea utilizări și dezinfectări, a devenit urâțică, dar eu o plac în continuare și mă despart cu
greu de ea.
Ioana Ciurlea | București | Jurnalist Digi24
Pierdeam un confort. De la atâtea utilizări și dezinfectări, a devenit urâțică, dar eu o plac în continuare și mă despart cu
greu de ea.
Ioana Ciurlea | București | Jurnalist Digi24
Scaun inutil
Eu mă duc azi la "Ziua Supraviețuirii - Acțiune Colectivă a Artiștilor Independenți" ca să duc acest scaun. În primul rând, pentru că deja avem prea multe. Când vom mai avea nevoie de 75 de
scaune la Reactor?
În al doilea rând, pentru că e obiectul care și a pierdut cel mai mult sensul pentru mine profesional, într-un mod de care nici nu eram conștientă. Nu mi-am dat seama până la această pandemie că fără reflexia mea în spectator, nimic din ce fac nu există și nu are sens. Nu mi-am dat seama cât e de esențial acest ritual al întâlnirii și câtă nevoie am de el.
În al treilea rând, pentru că mi se pare cel mai reprezentativ obiect al teatrului independent. De la clasicele glume despre „producție cu 3 scaune” despre traducerea „independent = buget 0 de producție” se discută prea puțin), până la tot ce știu eu că înseamnă scaunele la Reactor.
Îmi amintesc că în martie 2014, înainte să deschidem Reactorul, chiar cu o zi înainte de deschidere, a fost mare
nebunie că nu mai soseau scaunele. Eram disperată și foarte speriată. Când au ajuns în sfârșit, le am desfăcut pe
toate, Doru a încropit niște gradene, a aprins cele 3-4 reflectoare de mâna a 7-a pe care le avea și a fost prima
clipă în care am simțit că Reactorul are viață. Îmi amintesc că stăteam pe scenă și în lumina aia de contrejour
mă uitam la toate scaunele goale. M-am gândit "în sfârșit". În sfârșit începem. M-am mai gândit dar și când începem, nu o să știm să ne mai oprim”. Simțeam cumva că va urma o explozie. De oameni, de proiecte, de producții. Ceea ce a și urmat. Până când ne-am oprit.
În primii ani de Reactor, nu existau obiecte mai valoroase precum scaunele. Pentru că aveam prea puține, împrumutam mereu de la Fabrică și de la Zug și invers. Le împrumutam pe ale noastre tuturor. Tranzit. Create.
Scaunele alea au făcut circuitul teatrului independent din Cluj, au construit public și istorie, așa rupte cum erau.
Erau toate același model cel mai ieftin în diferite stadii de degradare. La un moment dat, după vreo 3 ani așa, Fabrica a făcut revoluție. A schimbat scaunele. Apăruse un „al doilea cel mai ieftin” model la IKEA. Într-un consens mut, treptat și noi și Zugul am schimbat scaunele. Din nou același model. Ăsta din poză . A fost un prag de ăla de maturizare demnă în care zici, băi, nu se mai poate cu scaunele alea ieftine. Ne luăm scaune bune.
Ne am luat 75. Încet încet s-a rărit treaba cu împărțirea scaunelor de la un spațiu la altul, semn că o duceam
bine. A fost o vreme, acum vreo 3 ani, când ceea ce consideram precariat s-a dovedit a fi fost de fapt punctul de vârf al acestui sector independent la Cluj. Uitându-mă acuma la perioada aia, zic uau, ce bine era. Aveam spații.
Aveam proiecte comune. Aveam public. Aveam scaune
În 2020 s-au pierdut spații. S-au pierdut proiecte. S-a pierdut public. Am rămas cu foarte foarte multe scaune goale.
Oana Mardare | Cluj-Napoca | Reactor
scaune la Reactor?
În al doilea rând, pentru că e obiectul care și a pierdut cel mai mult sensul pentru mine profesional, într-un mod de care nici nu eram conștientă. Nu mi-am dat seama până la această pandemie că fără reflexia mea în spectator, nimic din ce fac nu există și nu are sens. Nu mi-am dat seama cât e de esențial acest ritual al întâlnirii și câtă nevoie am de el.
În al treilea rând, pentru că mi se pare cel mai reprezentativ obiect al teatrului independent. De la clasicele glume despre „producție cu 3 scaune” despre traducerea „independent = buget 0 de producție” se discută prea puțin), până la tot ce știu eu că înseamnă scaunele la Reactor.
Îmi amintesc că în martie 2014, înainte să deschidem Reactorul, chiar cu o zi înainte de deschidere, a fost mare
nebunie că nu mai soseau scaunele. Eram disperată și foarte speriată. Când au ajuns în sfârșit, le am desfăcut pe
toate, Doru a încropit niște gradene, a aprins cele 3-4 reflectoare de mâna a 7-a pe care le avea și a fost prima
clipă în care am simțit că Reactorul are viață. Îmi amintesc că stăteam pe scenă și în lumina aia de contrejour
mă uitam la toate scaunele goale. M-am gândit "în sfârșit". În sfârșit începem. M-am mai gândit dar și când începem, nu o să știm să ne mai oprim”. Simțeam cumva că va urma o explozie. De oameni, de proiecte, de producții. Ceea ce a și urmat. Până când ne-am oprit.
În primii ani de Reactor, nu existau obiecte mai valoroase precum scaunele. Pentru că aveam prea puține, împrumutam mereu de la Fabrică și de la Zug și invers. Le împrumutam pe ale noastre tuturor. Tranzit. Create.
Scaunele alea au făcut circuitul teatrului independent din Cluj, au construit public și istorie, așa rupte cum erau.
Erau toate același model cel mai ieftin în diferite stadii de degradare. La un moment dat, după vreo 3 ani așa, Fabrica a făcut revoluție. A schimbat scaunele. Apăruse un „al doilea cel mai ieftin” model la IKEA. Într-un consens mut, treptat și noi și Zugul am schimbat scaunele. Din nou același model. Ăsta din poză . A fost un prag de ăla de maturizare demnă în care zici, băi, nu se mai poate cu scaunele alea ieftine. Ne luăm scaune bune.
Ne am luat 75. Încet încet s-a rărit treaba cu împărțirea scaunelor de la un spațiu la altul, semn că o duceam
bine. A fost o vreme, acum vreo 3 ani, când ceea ce consideram precariat s-a dovedit a fi fost de fapt punctul de vârf al acestui sector independent la Cluj. Uitându-mă acuma la perioada aia, zic uau, ce bine era. Aveam spații.
Aveam proiecte comune. Aveam public. Aveam scaune
În 2020 s-au pierdut spații. S-au pierdut proiecte. S-a pierdut public. Am rămas cu foarte foarte multe scaune goale.
Oana Mardare | Cluj-Napoca | Reactor
Unfinished
Inițial am primit cu fericire vestea, m-am dus acasă, acolo
unde am copilărit, mi-a plăcut ideea de a sta să pictez fără a
trebui să călătoresc atât de mult, să mă gândesc la ce colecție să scot, ce să folosesc pentru printuri, fără goana aia nebună.
Apoi am desfăcut mai multe pânze și le am pus în jurul
patului, îmi place să pictez în dormitor, e un act intim.
Pânzele au stat albe o perioada, iar pe măsură ce căutând inspirația conștientizam contextul, gândurile au devenit
negre.
Am început să îmi pictez stările, sau să încerc... dar cum se modificau constant, mă trezeam înțepenită așteptând parcă să se semneze singure și să fiu martora la o minune deoarece degetele mele nu voiau să se miște.
Nu am pictat în perioada aia, am vomitat cioburi colorate și
le-am mâzgălit cu UNFINISHED pentru că și a nu termina ceva e un fel de a termina.
Acesta este primul dintre tablourile neterminate, de
terminat.
Luna Morgaciova | București
unde am copilărit, mi-a plăcut ideea de a sta să pictez fără a
trebui să călătoresc atât de mult, să mă gândesc la ce colecție să scot, ce să folosesc pentru printuri, fără goana aia nebună.
Apoi am desfăcut mai multe pânze și le am pus în jurul
patului, îmi place să pictez în dormitor, e un act intim.
Pânzele au stat albe o perioada, iar pe măsură ce căutând inspirația conștientizam contextul, gândurile au devenit
negre.
Am început să îmi pictez stările, sau să încerc... dar cum se modificau constant, mă trezeam înțepenită așteptând parcă să se semneze singure și să fiu martora la o minune deoarece degetele mele nu voiau să se miște.
Nu am pictat în perioada aia, am vomitat cioburi colorate și
le-am mâzgălit cu UNFINISHED pentru că și a nu termina ceva e un fel de a termina.
Acesta este primul dintre tablourile neterminate, de
terminat.
Luna Morgaciova | București
Pandemia într un stick de memorie
Legătura dintre colectivitate și individualitate sau conexiunea cu viața din toată perioada asta este un USB sau memory stick. El înmagazinează toată viața mea din pandemie de până acum. Un an într-un stick
de memorie este un fel de message in a bottle. Tot
ceea ce am adunat acolo sunt amintiri, cu prieteni și colegi, într-un timp în care ei toți sunt atât de departe: toate proiectele de echipă făcute în perioada pandemiei, poze de la activitățile extracurriculare
(online) la care au participat diferiți invitați de seamă.
Așa cum le definea Alina, o colegă din anul I, toate
discuțiile libere și foarte interactive din cadrul
activităților extracurriculare, ne au adus zâmbetul pe buze, chiar și pentru scurt timp. Activități interesante, din care fiecare a învățat cu siguranță câte ceva.
Andreea | București
de memorie este un fel de message in a bottle. Tot
ceea ce am adunat acolo sunt amintiri, cu prieteni și colegi, într-un timp în care ei toți sunt atât de departe: toate proiectele de echipă făcute în perioada pandemiei, poze de la activitățile extracurriculare
(online) la care au participat diferiți invitați de seamă.
Așa cum le definea Alina, o colegă din anul I, toate
discuțiile libere și foarte interactive din cadrul
activităților extracurriculare, ne au adus zâmbetul pe buze, chiar și pentru scurt timp. Activități interesante, din care fiecare a învățat cu siguranță câte ceva.
Andreea | București
Masca Have A Nice Day
Prima mască a fetiței mele în vârstă de 7 ani la acea vreme, pe care a purtat o când am ieșit pe afară /magazine după
lockdown-ul din martie-aprilie 2020.
Noi aveam masca dinainte pentru că o comandasem împotriva poluării. Se
înregistraseră niveluri foarte mari ale poluării în București în lunile ianuarie-februarie 2020 și comandasem un set de măști
din China. Ne a prins foarte bine pentru perioada care a urmat, în care nu se găseau
măști și noi am putut să o folosim pe aceasta.
Cristiana | București
lockdown-ul din martie-aprilie 2020.
Noi aveam masca dinainte pentru că o comandasem împotriva poluării. Se
înregistraseră niveluri foarte mari ale poluării în București în lunile ianuarie-februarie 2020 și comandasem un set de măști
din China. Ne a prins foarte bine pentru perioada care a urmat, în care nu se găseau
măști și noi am putut să o folosim pe aceasta.
Cristiana | București
Un an fără ruj
De câte ori mă pregăteam să ies afară din casă, mai întâi la cumpărături, apoi la plimbare, pe măsură ce restricțiile se relaxau, apelam la machiaj, ca de obicei, ca în viața "normală" de dinainte...
Când ajungeam la ruj, mă opream... Și îmi părea rău. Și abia așteptam sa vină ziua în care să-l folosesc din nou!
Mască sau ruj?
De câteva ori le-am purtat pe amândouă. Nu recomand... :)
Cristina Stănciulescu | București | Jurnalist cristinastanciulescu.ro #peopleperson
Când ajungeam la ruj, mă opream... Și îmi părea rău. Și abia așteptam sa vină ziua în care să-l folosesc din nou!
Mască sau ruj?
De câteva ori le-am purtat pe amândouă. Nu recomand... :)
Cristina Stănciulescu | București | Jurnalist cristinastanciulescu.ro #peopleperson
Mulanți
Când toată lumea purta haine de casă, eu m-am mutat în colanți (botezați "mulanți" din motive de expresivitate). Pe unii i-am purtat pâna s-au rărit pe zonele unde se întindeau mai tare (pe fund sau pe genunchi), pe alții încă îi mai port. M-am salvat în perioadele de izolare, făcând sport. Mai întâi după YouTube, mai apoi pe Zoom. De la dans la balet la arte marțiale, toate se pot face într-o cameră de bloc, dacă ai o pereche de mulanți. Au fost zile în care nu i-am mai dat jos peste noapte. Au fost zile în care, dacă aveam de ieșit din casă, îmi trăgeam Ugg-ii în picioare și o geacă pe deasupra și plecam așa, în mulanți, pentru că oricum, cu masca pe față, nu m-ar fi recunoscut nimeni! Cât masca rămâne obligatorie, mulanții rămân dragostea mea!
Alexandra | București
Alexandra | București
Încălțăminte esențială
La începutul pandemiei am oscilat între "liniștea" pe care ne-a adus-o lockdown-ul și anxietatea pe care o resimteam legată de acest concediu fără dată clară de expirare. Evadarea din situația asta, pentru mine, a fost să mă proiectez în diverse locuri și situații viitoare, mai ales împreuna cu diverse outfit-uri. Pe scurt, shoppingul online mi-a fost aliatul de bază. Iar dincolo de asta, evadarea din propria casă, deși pachetele tot veneau, s-a făcut cu o singură pereche de ghete de cauciuc. Le-am purtat la fiecare ieșire in martie pana la final de mai. Mi-am dat seama că s-au schimbat sezoanele când am inceput să le asortez cu fuste lejere și tricouri cu mânecă scurtă. 90% din lucrurile comandate au rămas nepurtate. A fost pentru mine un reality check legat de exces.
D | 37 ani | București
D | 37 ani | București
Amintire de pandemie
Donez două măști din pânză - una facută de mine împreună cu Skin Deep și Pineberry Shirts și una cumpărată de la Zarug. Era în perioada de carantină în care măștile medicinale se găseau mai greu.
Le-am păstrat într-un sertar drept "amintire de pandemie".
Noemi Meilman | București
Le-am păstrat într-un sertar drept "amintire de pandemie".
Noemi Meilman | București
Baby phone
Sunt medic anestezist reanimator și lucrez într-o unitate de terapie intensivă. Pe birou am 6 baby phones, bizară imaginea, ca să nu zic suprarealistă, obiecte de puericultură într-o terapie intensivă de adulți. Baby phone-urile folosesc la supravegherea bolnavilor de covid, păstrând la maximum ușa închisă. În acest fel se diminuează riscul pentru personalul medical care intră mai rar în camere și folosesc mai puțin meterial de protecție. Acum când ma gândesc la un baby phone nu mai am un zâmbet nostalgic ce-mi iluminează față, nu mai plonjez în amintirile de când era fiica mea bébé, singura idee ce mi vine în minte e că folosește în îngrijirea pacienților covid...
Ramona | Arlon
Ramona | Arlon
Înauntru, în mașina de spălat
Lucrarea asta o am în casă cam de 7 ani. E una dintre lucrările Biancăi Dumitrașcu, de la începuturile ei ca type artist. Am trecut prin multe de atunci dar jur că niciodată nu a avut pentru mine sensul pe care l-a avut în primăvara
/ vara lui 2020. Era pe perete, pe un holișor, așa că o vedeam în drumul meu înspre și dinspre
mașina de spălat. Numai bine, cât stăteam acolo să sortez rufe, să scot pete sau netezesc hainele ude scoase pe rând din mașină, aveam timp berechet sa "look inside". Am descoperit cât de mult am semanat cu masina de spălat în lunile alea, cât de ușor puteam să ajung să mă umplu
de rufe murdare, cât munceam să le curăț și cum așteptam cu frica următoarea tură. Un fel de
"look inside, ca să vezi ce nu știai despre tine"...
Înauntru, în mașina de spălat.
Laura | București
/ vara lui 2020. Era pe perete, pe un holișor, așa că o vedeam în drumul meu înspre și dinspre
mașina de spălat. Numai bine, cât stăteam acolo să sortez rufe, să scot pete sau netezesc hainele ude scoase pe rând din mașină, aveam timp berechet sa "look inside". Am descoperit cât de mult am semanat cu masina de spălat în lunile alea, cât de ușor puteam să ajung să mă umplu
de rufe murdare, cât munceam să le curăț și cum așteptam cu frica următoarea tură. Un fel de
"look inside, ca să vezi ce nu știai despre tine"...
Înauntru, în mașina de spălat.
Laura | București
Prima sticluță de spirt
Prima sticluță de spirt...m-a insoțit permanent din primele zile de pandemie, inițial am pus în ea ce mai aveam prin casă apoi a fost o aventură să mai găsim spirt. M-a însoțit
permanent de atunci, peste tot, la cumpărături când ne plimbam speriați printre rafturile goale, la maternitate,
când am venit cu gemenii acasă, căci am născut în plină pandemie pe 31 martie
2020, la prima plimbare cu copiii, la zilele de naștere din anul ce a trecut, peste vară la plimbarile prin parc, practic la fiecare ieșire din casă.
Suntem nedespărțite. Când ies din casă e mai importantă decât telefonul.
Elena | București
permanent de atunci, peste tot, la cumpărături când ne plimbam speriați printre rafturile goale, la maternitate,
când am venit cu gemenii acasă, căci am născut în plină pandemie pe 31 martie
2020, la prima plimbare cu copiii, la zilele de naștere din anul ce a trecut, peste vară la plimbarile prin parc, practic la fiecare ieșire din casă.
Suntem nedespărțite. Când ies din casă e mai importantă decât telefonul.
Elena | București
Sticla de săpun lichid
Obiectul ales este o sticlă de săpun lichid. Săpun lichid folosit intens în pandemie.
O sticlă pe care am așternut toate stările prin care am trecut. Toate cuvintele pe care le-am avut in cap. Toate simțirile avute.
De la necunoscut până la frică și de la speranță până la încredere.
De la “Stai în casă” până la “O sa fie bine”. Cred că este unul dintre cele mai reprezentative obiecte pentru că asta am făcut în mare parte în 2020.
M-am spălat pe mâini și m-am tot gândit. La toate.
Cristian Șimonca | București | bloguluotrava.ro
O sticlă pe care am așternut toate stările prin care am trecut. Toate cuvintele pe care le-am avut in cap. Toate simțirile avute.
De la necunoscut până la frică și de la speranță până la încredere.
De la “Stai în casă” până la “O sa fie bine”. Cred că este unul dintre cele mai reprezentative obiecte pentru că asta am făcut în mare parte în 2020.
M-am spălat pe mâini și m-am tot gândit. La toate.
Cristian Șimonca | București | bloguluotrava.ro
Who’s watching?
Netflix s-a dovedit a fi cerneala colorată cu care am scris o parte dintre momentele de bucurie care au existat în timpul pandemiei de COVID. În 2020, am început să explorăm cinematografia altor culturi și am lăsat deoparte filmele de la Hollywood. Ca într-un joc de domino, plecând de la serialele pe care le vedeam, au urmat tot felul de activități care ne-au creat amintiri împreună - am vorbit în franceză prin casă, am gătit kimchi, am băut cafea turcească și am luat lecții de limba irlandeză. După unul dintre serialele coreene care ne-au intrat în suflet, am personalizat o cană cu un citat preferat și cu un semn din film care ne-a adus de atunci zâmbetul pe buze. Când beau din ea, îmi amintesc că am avut multe motive pentru care să mă simt recunoscătoare și în 2020.
Raluca | Buzău
Raluca | Buzău
bottom of page